Creierul meu în trafic de când sunt părinte + de ce nu ”mă bag”

Cred despre mine că am ajuns într-o etapă de echilibru in viață. Totuși, simt că am zile și momente în trafic în care nu am încredere că mă pot abține din a ieși din mașină. De ce? Pentru că simt că trebuie să ii arăt participantului la trafic din spatele meu (care mă claxonează și / sau îmi face semne) de ce nu mă bag: pentru că în mașină am copiii, uneori și câinele (de care chiar îmi place). Și pentru că nu vreau să îi pun în pericol. Despre ce vorbesc de fapt? Nici eu nu vreau sa mă pun in pericol pe mine. 

Ce se întâmplă în mintea mea, de când am devenit părinte? Exista trei etape prin care trec: 
Etapa 1 – înainte să plecăm. Pregătesc bagajele. Da, se cheamă bagaje chiar dacă plecăm doar până la grădiniță. Am așa:

– rucsacul meu – in care mai uit uneori să pun singurul lucru care este la meu și de care chiar avem nevoie (portofelul), pampers pentru Ștef, servețele umede, servețele uscate, musaaaaaai gustare și sticluțe cu apă. Dacă am răgaz să pregătesc rapid cafeaua, iau și termosul meu ca să mai sorb la semafor niște “combustibil” pentru ziua în curs. Ok, deci aici a ieșit mai mult decât “rucsacul meu”.

– rucsacul Marei sau geanta ei, depinde ce își propune să ia în acea zi. Sunt zile în care și le dorește pe amândouă și promite că le va căra ea. După ce ieșim pe ușă își dă seama că sunt grele și ma roagă să i le iau eu. Stăm la etajul 4, da. 

– vreun bagaj din lumea adulților, vreo sacoșă cu diverse care trebuie să ajungă în portbagaj. 

– geanta mea cu griji și gânduri: sper că nu am uitat nimic, auleu iar întârziem, tre să caut o soluție să ne mișcăm mai cu talent dimineața, sper să nu fie prea aglomerat în trafic, sper să nu avem parte de vreun incident în trafic. Dacă plecăm la drum ceva mai lung și asta înseamnă să ieșim din oraș mai adaug niște griji: sper să nu facă (iar) vreun șofer depășiri care să mă sperie, sper să nu fie multe camioane, sper să nu facem accident, sper să ajungem bine la destinație. Exact așa se întâmplă: unul câte unul vin gândurile până ajungem și la acesta: sper să nu facem accident. Nu aveam astfel de gânduri înainte să fiu părinte. Acum le am.

Și nici macar nu am apucat sa ajungem la parter cu toate catrafusele noastre. 

Etapa 2 – drumul in sine. Aici am un ditamai bagajul la purtător care a apărut în viața mea de șofer în momentul în care am condus prima dată cu Mara în mașină, pe când era bebeluș. Bagajul acesta e compus din griji și gânduri că in trafic se întâmplă atât de multe lucruri care nu sunt în controlul meu dar care îmi pot răni copiii. Și uite bagajul asta greu mă face să am răbdare in trafic, să nu o forțez, să nu mă bag, să nu o pişc sau mai știu eu ce altceva ar mai fi. Mai adăugăm aici și prezența copiilor. Unul plânge iar celălalt zice “mamaaaa, vreau Frozen. Îmi pui Frozen? Mamaaaa, m-ai auzit?”. Sau scapă ceva din mână și uite așa ajung la primul semafor, cobor din mașină, ridic obiectele rătăcite ale pasagerilor mei ca să readuc liniștea (condiție importantă când e traficul orei 18.00). Tot în etapa asta se mai întâmplă să conduc cu o mână iar cu cealaltã să dau pasagerilor mei simpatici din spate diverse lucruri de care au nevoie. 

Etapa 3 – Ajungem la destinație. Îmi trec imagini prin minte cu ce s-a mai întâmplat în trafic. Îmi dau seama iar că mașina ne ajută să ne deplasãm repede, ne ferește de frig sau ploaie însă ne și expune. Iar îmi reamintesc că atunci când conduc am responsabilitatea asta mare de a ne ține pe toți in siguranță: copiii mei, eu, ceilalți oameni din trafic. Îmi reamintesc iar că mai bine conduc eu fără să forțez semafoarele sau intersecțiile, mai bine să ajungem mai târziu dar bine. 

Înainte de a deranja traficul cu claxoane inutile, poate e bine să ne reamintim cu toții că deja circulãm repede având mașinile. Acest “și mai repede” după care tânjim s-ar putea să ne pună viața in pericol. Și toți avem niște etape prin care trecem, niște bagaje cu griji pe care le purtăm și care ne ghidează în trafic (și nu numai). 

Hai cu pace, prietenie și răbdare în trafic!