Ce fel de părinte sunt?

Mă întreb des ce fel de părinte sunt eu, mai ales după ce mai citesc câte un articol sau după ce văd în parc diferite faze care se întâmplă între părinți și copii. Primul meu instinct este să spun că eu niciodată nu fac ceva ce nu îmi place la alt părinte. După ce trece acest gând, îmi reamintesc că dacă și pe mine m-ar vedea cineva cum reacționez într-un moment de nervi și m-ar încadra în vreo clasificare a tipologiilor de părinți atunci am șanse mari să ajung pe o listă cu bile negre.

Așadar, ce fel de părinte sunt eu?

Sunt părintele care citește multe cărți de parenting și își spune ”aa, ce idee faină, așa voi reacționa cu siguranță”. Sunt și părintele care uită ce citește într-un moment în care Mara spune pentru a nu știu câta oară că nu îi place ce am gătit și împinge nervoasă farfuria. Și pentru că uit ce am citit, sunt și părintele care țipă la copil ”ei hai, asta avem de mâncare și asta vei mânca”.

Sunt părintele care ascultă podcast-uri multe și învață cum să nu mai repete o reacție care m-a dus pe meleagurile vinovăției multă vreme. Sunt și părintele care, deși a ascultat podcast-ul în drum spre grădiniță, este posibil să nu îl lase pe copil să se dezbrace singur de haină deși a cerut insistent asta pentru că eu, părintele, mă grăbesc și simt că nu mai am răbdare nici cât pentru un fermoar.

Sunt părintele care are un grup de suport. Am prietenele cu care vorbesc și cărora le scriu pe Whatsapp ce mă apasă, bunicile care mă strecoară în programul lor cu servici și muncă acasă astfel încât să pot munci și eu ce îmi place tare mult, colaboratorii care sunt înțelegători când se mai întâmplă să intre copiii peste mine sau să fiu nevoită să anulez o întâlnire, soțul care vine la masa de negocieri cu programul său și cu disponibilitatea de a ne întâlni la mijloc ca să putem face amândoi ce ne place, copii care adorm uneori devreme sau dorm uneori până târziu. Sunt totuși și părintele care se plânge că nu are timp de nimic de când e cu copiii acasă, și zice ”lasă că se duc ei la grădiniță, cresc”. Și apoi mă mir că nu știu când au crescut copiii și vreau să mai stea puțin timpul în loc.

Sunt părintele care merge constant la terapie, care face coaching și caută să priceapă de unde vin niște trăiri, niște reacții sau gânduri. Și caută soluții ca să fie echilibrat cu copiii. Sunt însă și părintele care deși știe că dimineața copilul mai mare are ritmul său (lent, aș zice eu uneori) și a discutat în ședințe despre ce se poate face ca să nu mai ajungem să ne bușim zenul de la ora 8 dimineața, urlă la copil ”mișcă-te o dată, ce e atât de greu să te îmbraci mai repede? să te concentrezi doar pe a te îmbrăca?”.

Și mă întreb iar: ce fel de părinte sunt eu?

Sunt un părinte care e în continuă învățare.

Sunt un părinte care merge la școala de părințeală în timp ce lucrează deja în domeniu.

Sunt un părinte care caută să înțeleagă și să repare după fiecare episod de ”zen bușit”.

Sunt un părinte care ar putea să intre la categoria ”părinte rău” dacă e să fie clasificat după un episod luat fără context.

Sunt un părinte care, plecând de la experiența lui, se străduiește să nu judece alți părinți. Greu, tare greu. Că dacă judec și zic ”eha, eu nu fac așa” atunci cred despre mine că sunt un părinte un pic mai bun decât obositul pe care l-am judecat.

Sunt un părinte care vrea să fie suficient de bun. Că uite așa am citit eu într-o carte și am rezonat cu ideea: copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți suficient de buni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

4

mins
read

Begin typing your search above and press return to search. Press Esc to cancel.