Povestea bonului stampilat

Ca tot omul care lucreză în deplasări, când sunt plecată în interes de serviciu trebuie să justific banii cheltuiţi. Ca să pot face asta am nevoie de bon ştampilat şi/sau factură.

Să mergi la magazin şi să interacţionezi cu vânzătoarea e ca şi cum ai juca un fel de joc al norocului: uneori dai peste angajate foarte simpatice, răbdătoare şi amabile, dar alteori îţi vine să fugi…la propriu!

Când cer bon ştampilat primesc tot felul de replici: bonul este valabil şi fără, firma poate fi verificată pe internet, contabilul dumneavoastră este un prost pentru că bonul se decontează aşa cum e el, nu am ştampilă că nu mi-o dă şeful.

Întâmplarea care mă face să am emoţii mereu când cer bon ştampilat s-a petrecut într-un orăşel mic din zona Moldovei. Era un magazin situat lângă autogară şi, din nefericire pentru mine, era singurul. Am intrat, am dat “Bună ziua!” că aşa mi-a zis mama că-i frumos, am cerut două portocale şi o sticlă de apă la 0,5l. Când să plătesc am îndrăznit să cer bon cu ştampilă. Vânzătoarea zice: “Eu nu am ştampilă.”. Insist aşa că apare în peisaj “Patroana”. Era o femeie în vârstă şi cam înfiorătoare.

Îmi bate “Patroana” un bon pentru două portocale şi încă unul pentru sticla de apă, îi spun ca vreau ambele produse pe un singur bon şi ea îmi explică cu multă convingere că a ei casă de marcat nu e performantă ca a celor de la Carrefour şi că  ea bate doar separat produsele. Pun stupida întrebare: “Şi dacă aş fi avut 15 produse tot aşa ar fi fost?”. Îmi zice iar că ea doar aşa îmi poate da bon cu ştampilă, moment în care eu comit “greşeala” şi o întreb: “Dumneavoastră nu înţelegeti că nu există aşa ceva – casă de marcat la care să baţi un singur produs?”.

Am suparat-o atât de tare cu a mea întrebare încât a pus mâna pe cuţitul de la mezeluri şi m-a dat afară din magazin. Râdeti voi de mine pe sub mustăţi, însă am ieşit din magazin fugind, fără apă şi portocale.

Acum cer bon ştampilat doar după ce fac o glumă ca să o binedispun pe vânzătoare.