Diagnostic: workaholic

Discutiile la telefon rare, dar lungi sunt bune si sanatoase. Am realizat asta ieri pentru ca am purtat o conversatie cu o colega din Bucuresti si amandoua ne-am dat seama ca purtam acelasi diagnostic si avem aceleasi temeri.

Da, sunt workaholic si pana mai ieri credeam ca e foarte bine sa fii asa, sa iti doresti mereu sa ai ceva de lucru, sa fii implicat, sa urmaresti mereu o crestere profesionala, sa iti placa atat de mult ceea ce lucrezi incat nu vezi cum trece timpul.

Ieri am realizat ca mi-e teama de doua lucruri: ca nu voi putea scapa de acest diagnostic prea curand si ca atunci cand “ma voi vindeca” imi va fi frica de viata sociala. Sa explic altfel: un workaholic este o persoana addicted to work si mai mereu amana sau refuza iesirile in oras, cafelele cu prietenii, nu poate sa raspunda la telefon atunci cand il suna un prieten si a ajuns sa prefere sa comunice prin smsuri si e-mail. Un workaholic nu prea doarme pentru ca mereu isi ia asupra lui un volum de munca mai mare decat poate duce – ca incadrare in timp – si se vede pus (chiar de el) in situatia in care bea mai multa cafea decat ar avea voie si doarme mai putin decat trebuie.

Urmeaza partea de constientizare – isi da seama ca e workaholic, dar nu poate sa renunte la acest stil de viata. Se tot gandeste: daca renunt e foarte posibil sa ma plictisesc teribil si sa ma simt inutil; daca renunt e posibil sa nu mai am cu cine sa imi petrec timpul pentru ca toti prietenii mei stiu ca sunt ocupat si oricum nu prea ma suna sa ma invite in oras, ei sunt obisnuiti cu refuzul meu clasic : “Nu pot, trebuie sa lucrez!”.

Munca e un drog care imi place la nebunie, sunt dependenta de munca. Diagnosticul meu este, poate, asemanator cu al tau: workaholic. Desi constientizez dezavantajele pe termen lung ale acestei dependente imi place sa cred ca voi sti cand sa pun punct. In acel moment, promit sa imi sun toti prietenii si sa le reamintesc ca am revenit full-time in peisajul social!

P.S: Piesa e pentru ca imi place…si atat!