Anca Gilca
Ziua cu toate ”nestiutele” de pana acum

Ziua cu toate ”nestiutele” de pana acum

Nov 24
Ziua cu toate ”nestiutele” de pana acum

(timp estimat de citite: 4 min și 50 sec)

Mara împlinește peste câteva zile una an și opt luni. În lunile de până acum, în perioadele mai dificile, am crezut despre momentul respectiv, care se petrecea atunci, că este cel mai dificil, că nu va trece suficient de repede și de bine. Culmea este că am descoperit că tot vin momente și nu e sănătos pentru nimeni să mă port așa: să mă plâng de ce se întâmplă într-o perioadă obositoare sau într-o zi cu nervi. Soluția e să învăț să mă bucur de ce e bine în acea perioadă sau zi. Da, îmi vine foarte ușor să scriu sau să povestesc despre asta însă în realitate e greu, greu-spre-imposibil în unele zile. 

În ordine cronologică, despre câteva momente: 

Când Mara era bebeluș-broscuță, în primele două luni acasă, voia să doarmă doar pe pieptul meu. Patul avea ace, se declanșa imediat cum o așezam pe pat chiar dacă (părea cel puțin) dormea dusă. Mi s-a părut simpatic momentul la început apoi am început să spun că ba mi-e foame, ba aș dormi și eu pe o parte, ba aș lucra în altă poziție decât cu mâinile întinse după laptopul așezat pe pat. Ce nu știam atunci era că aveam parte de liniște, de bebelușeala care nu se va mai întoarce, de un copil lipit de pieptul meu care de fapt îmi oferea și momentele de mamă, și posibilitatea să citesc/lucrez/dorm în liniște. 

Când Mara voia doar în sistem (și am avut parte de o perioadă lungă cu aceste momente) ajungeam să mă plâng că mă doare spatele, că mă dor picioarele, că aș vrea să adoarmă și altfel. Nu știam însă că pot să fructific momentele alea ca să mă bucur de o plimbare, de o cafea în liniște, de o carte, de lucrat de pe telefon. Am învățat cu timpul că pot să citesc în timp ce merg cu Mara în sistem pe aleile dintre blocuri sau că pot să răspund la emailuri de pe telefon în acest timp. Nu știam atunci că va veni vremea în care nu va mai vrea în sistem, ci va mișuna ca un titirez mic și simpatic cu cele două piciorușe ale sale iar eu voi mișuna pe lângă ea, cu mâinile aproape ca să o feresc de pericole. 

Când Mara adormea doar la sân mă gândeam că ”vaaai, trebuie să adormi și altfel, puiule!”.  A venit vremea în care adoarme altfel și suntem foarte încântați că avem o rutină de somn foarte simpatică, cu citit și drăgălit. Însă ce nu știam eu e că adormitul la sân dura cam 15 minute, pe când noua rutină de somn durează între 30 și 60 de minute. 

Când Mara era mai mică, mergeam împreună la conferințele pe care le organizam. Fie dormea în sistemul de purtare, fie se juca cu vreo colegă sau cu niște pixuri în timp ce eu îmi vedeam de treabă. Nu știam însă că va veni vremea în care va avea nevoi clare, pe care le poate articula și care vor fi diferite de ”vreau să stau cu mami, nu contează unde”. Îmi amintesc că la conferința de la Sibiu, în aprilie, a devenit clar că ea de acum își dorește altceva: să exploreze împrejurimile, să urce scările și să le coboare, să vorbească sau chiar să țipe. Toate acestea alături de mine. M-am bucurat din plin de perioada în care am organizat conferințele împreună însă mă bucuram și mai mult dacă știam că nu va dura atât de mult pe cât credeam eu. 

Acum suntem în perioada în care Mara refuză să se joace singură. Este foarte simplu: nu protestează când plec de acasă, ba chiar îmi zice pa, mă pupă și se orientează cu veselie către tati sau buni. Însă atunci când sunt acasă este clar pentru ea că nu pot să fac nimic altceva. Dacă cumva îndrăznesc să iau telefonul în mână atunci îmi arată cu degetul ei mic dar hotărât unde să îl pun: pe masă. Și are dreptate: acolo este locul telefonului când suntem împreună. M-am plâns că Mara nu vrea să se joace singură apoi am decis că e timpul să schimb punctul din care mă uit la situație, să mă bucur. Hai, mami, să ne jucăm! Hai să gătim și să facem curățenie împreună! Acuși o să meargă la grădi iar eu la birou, o să îi placă de copii și va dori să se joace cu ei sau o să îl placă super mult pe tati (ne îndreptăm deja în zona aceea) și pe mine mă va împinge. 

Diminețile trecute mă mai gândeam că acuși urmează să revin la birou. Gata cu lucratul de acasă, gata cu diminețile noastre leneșe în care ne drăgălim în pijamale, ne bem cafeaua împreună (are și Mara rețeta sa de cafea), gata cu puzzleurile și cărțile la 7.00 dimineața. Așa că am decis să nu îmi mai las gândul să îmi fugă atât de des la ce voi face când Mara doarme, la ce telefoane voi da sau ce taskuri voi realiza. Mă bucur din plin de momente și mă apuc de taskuri când vine ora somnului de prânz.

Cred că scriu rândurile acestea mai mult pentru mine decât pentru viitoarele mămici sau mămicile de bebeluși. Am nevoie să îmi amintesc frecvent gândurile și emoțiile acestea pentru că altfel mă voi lăsa din nou atrasă de agitația de zi cu zi, de nervii dați de butoanele pe care Mara apasă, de tantrumuri, de acele ”nu-nu” simpatico-enervante care mă fac să îmi doresc seara să fug de acasă singură, de discuțiile de adulți care mai provoacă nervi și frustrări, de agitația specifică unei mame care lucrează. Nu știu exact ce urmează însă bănuiesc că ceva similar cu ce trăiesc părinții noștri cu noi: sunăm rar, o dată la câteva zile, răspundem pe fugă, nu avem timp să stăm la povești. Și uite așa trec zilele fără să ne dăm seama și noi ajungem adulți în toată regula iar ai noștri îmbătrânesc. 

Da, am nevoie să îmi amintesc în fiecare dimineață gândurile și emoțiile din rândurile acestea. Așa voi fi cu încă un pas mai aproape de a mă bucura cu adevărat de fiecare zi.

Leave a Reply