In caz ca va intrebati unde am disparut.

Pe meleagurile celor patru litere care descriu luna mea martie de câțiva ani încoace – RIUF. Cu zile parcă mai scurte decât de obicei, cu gânduri multe și mărunte care sunt menite să facă să fie bine. Promit să mai trec pe aici și înainte de 22 martie, măcar așa scurt. După 22 martie revenim la ritm normal de postări și mai încercăm să și recuperăm. 

Să aveți primăvară frumoasă, cu zâmbete și gașcă veselă! 

Aici sunt

și aici

Despre ce iese cand pui si tu mana.

Ca și voi sau ca cei mai mulți dintre voi, locuiesc în apartamentul unei persoane căreia îi plătesc chirie în fiecare lună. În acest apartament am găsit aproape tot ce ar avea nevoie un om ca să îi fie bine. Cu toate acestea binele nu l-am simțit până când nu am pus mâna și am personalizat apartamentul, până nu am pus mâna și am dat un sens bucăților de mobilă. Așa că am dat o semnificație rafturilor bibliotecii: am creat raftul călătoriilor unde stă cu nerăbdare colecția Traveler de la National Geographic, raftul relaxării pure pe care poposesc cărțile din colecțiile Adevărul și, bineînțeles, cărțile lui Jules Verne. Nu lipsesc nici rafturile de business și dezvoltare personală cu cărți achiziționare în ultimul an de pe okian.ro și publica.ro.

La a da un sens diferitelor lucruri din apartament ne ajută și Dafi: pe unele le strică, pe altele doarme, de pe altele cade și tot așa până când avem câte o amintire frumoasă în orice colț al apartamentului ne-am uita.

Și în cartea Musai List a lui Octavian Pantiș am găsit importanța amenajării locuinței: “Locuința noastră e chiar a noastră în măsura în care ne ocupăm de ea. Nu zice nimeni să le faci tu pe toate, dar dacă găsești din când în când timp pentru mici amenajări sau reparații, s-ar putea să ai plăcuta surpriză că te simți bine.”

Noi ne-am găsit timp după ce ne-am întors din Norvegia (inspirați de ce am văzut acasă la prietenii noștri) să ne personalizăm un perete. N-aș putea spune că e meritul muncii mele pentru că nu am făcut eu găurile în perete însă cu siguranță am un sentiment de mulțumire când mă trezesc dimineața și al doilea lucru pe care îl văd este Just another day in paradise.  De cele mai multe ori, primul lucru pe care îl văd dimineața este fețișoara lui Dafi.

Faceți-vă timp pentru voi și locuința voastră. Ajutați-vă locuința să fie mai primitoare și să vă facă să vă simțiți mai ceva ca acasă la mama și să aveți și sentimentul acela specific replicii “Eu am făcut-o!”.

L-am cunoscut pe Lorand.

Lorand, speaker care are un prenume simplu si un nume de familie prea complicat, a fost ieri în Iași, a ținut un discurs despre cum să îți crești afacere. A prezentat 21 de pași. Dar nu cu asta vreau să încep ci cu faptul că până săptămâna trecută, când Costi mi-a recomandat seminarul, nu știam cine e Lorand, ce treabă are el la Iași și de ce s-ar înscrie ieșenii la un eveniment de-al lui. Nu puteam să merg la un eveniment al unei persoane despre care nu știu nimic așa că am căutat câte ceva despre el și am aflat că este unul dintre cei mai buni speakeri din țară, ba chiar a primit și premii care îl desemnau ca fiind cel mai bun, și un trainer foarte bine cotat.

Cu toate astea eu m-am înscris cu scepticism, cu gândul că iar voi auzi un om de vânzări cum îmi spune că trebuie să gândesc pozitiv și să am atitudinea potrivită și totul se va împlini exact așa cum visez eu noaptea. M-am înscris cu scepticism și pentru că nu cred în lucruri care se promovează ca fiind organizate în pași (deși trebuie să fie și alea organizate cumva). M-am înscris și am intrat aseară cu scepticism în sala în care avea să vorbească Lorand pentru că știam că voi vedea și asculta un alt om care crede că vorbește bine în public, care crede că face glume bune și care crede că este cel mai bun în domeniul său. M-am înșelat într-un procent destul de mare.

Lorand chiar e un speaker foarte bun, a demonstrat că a încercat mare parte din lucrurile despre care povestește și da, a făcut glume bune. Deci ca speaker m-a cucerit 100%. Aici procentele sunt în regulă. Cu ocazia asta mi-am reamintit că într-o zi vreau să vorbesc la un eveniment TED. Muncesc.

Lorand e un om de vânzări foarte bun, poate să îți vândă ce își propune. Aproape că mi-a vândut cursul lui de vânzări care va fi în perioada următoare la Iași. Vă zic mai acuși de ce “aproape mi l-a vândut”. Mai întâi aș vrea să vă povestesc ce mi-a plăcut cel mai mult din partea destinată promovării cursului său: are două locuri gratuite destinate angajaților la buget pentru că vrea să schimbe ceva în România, vrea să ajute angajații statului să fie puțin mai mult cam cum am vrea noi toți să fie. Adică doamna de la Poștă sau, mai ales, doamna de la Finanțe să învețe să vorbească mai frumos, cu răbdare și fără să mă facă să mă simt ultima incompetentă din țară când merg să îmi plătesc impozitele. Asta da mișcare, Lorand! Îmi place inițiativa și sper să te copieze și alte firme!

Să vorbim de acel procent din “aproape mi l-a vândut”. V-am spus că m-am dus cu teama că voi întâlni un om care e mult prea optimist și entuziasmat încât nu mai simte realitatea de sub picioarele lui. Lorand e un om realist, cunoaște diferite piețe, are experiență însă mie mi s-a părut că îi lipsește acel ceva care să mă facă să am încredere 100% în sursele din care își ia informațiile. M-aș fi dus la cursul lui de vânzări dacă mi-ar fi arătat că nu găsesc în cărți ceea ce mă poate învăța el în cinci ore. Nu zic că nu mă poate învăța însă dintr-un motiv pe care nu știu să vi-l spun am rămas cu sentimentul că pot citi și eu ceea ce mi-a prezentat el despre cursul de vânzări. Poate dacă ar fi pus accentul mai mult pe studii de caz m-ar fi convins. Poate, dar nu sunt sigură pentru că nu știu de ce nu am ieșit totuși din sală convinsă 100%.

Așadar vă recomand să îl vedeți și ascultați pe Lorand data viitoare când vine în Iași  pentru că energia pozitivă și reminderul foarte valoros despre faptul că dacă nu îți miști fundul cu responsabilitate în fiecare zi atunci nu vei reuși nimic le veți găsi! Pentru mine asta a fost valoros din cele trei ore petrecute aseară la eveniment.

Sa nu uitam ca ne-au facut si bine. A great teacher changed my life.

Eram in Norvegia când am văzut înregistrarea cu, de acum, vestita profesoară de la școala de fițe care cerea mită. Ce contrast! Eram într-o țară cu un nivel total diferit de trai față de al nostru iar eu mă cruceam în fața unui video care descria o situație din țara noastră. Apoi am dat click pe multe link-uri despre acest subiect și despre profesorii care cer și iau mită.

Să nu uităm însă că nu toți profesorii sunt așa și că și datorită unor profesori am devenit azi oameni. Fie că ne certau mereu, fie că aveau grijă de noi părintește e clar că toți avem în memoria noastră profesori cu care ne-am intersectat de-a lungul timpului.

Profa de mate din liceu.  Ea e prima de care îmi amintesc. Doamna Loghin. O femeie cu coloană vertebrală, o femeie pe care nu voiai să o superi și de care cu toții ne amintim cu drag la reuniunile noastre periodice. Doamna Loghin se supăra dacă o fată ieșea la tablă iar când ridica mâna ca să scrie în partea de sus a tablei i se vedea spatele, la piele mă refer. Dacă se întâmpla asta atunci fata era trecută la loc și urma un moment de predică în care auzeam cum fetele trebuie să se îmbrace adecvat. Atunci mă enervau predicile însă îi dau dreptate de fiecare dată când intru într-un liceu, adică cel puțin o dată pe lună. Tot doamna Loghin îl trimitea pe Paul, în clasa a noua, la baie să își dea jos gelul de păr. Nu îi plăcea nici asta. Ne amuzam teribil atunci și nu ne venea să credem că chiar face asta, chiar îl trimite la baie să își dea jos gelul de păr. Nu îndrăzneam să chiulim. De fapt am făcut asta o dată toți din clasă și s-a lăsat cu supărare. De fapt era dezamăgită de noi și pe bună dreptate. De la doamna Loghin nu am învățat doar matematică ci și lecții de viață. Și acum îmi amintesc cum mi-a spus că în viață trebuie să fac ce îmi place. A trebuit să terminăm liceul și să așteptăm o reuniune la un pahar de vin ca să recunoaștem aproape toți din clasă că doamna Loghin era de treabă. 

Proful de info din liceu. În liceu am fost la profilul mate-info, am ajuns acolo din greșeală. De fapt am ajuns acolo pentru că am auzit eu că viitorul este al programatorilor și din asta voi face bani sigur. Am aflat apoi că din ceea ce îți place să faci cu adevărat faci bani. Deci din greșeală am ajuns la mate-info și orele de informatică erau pentru mine o povară, un chin. Uram orele de info și momentele în care proful era supărat pe noi și ne scoatea la tablă pe toți. Eu plângeam la tablă, proful se chinuia să îmi explice funcția “repeat until” și nu știa nici el cum să îmi explice o funcție așa simplă astfel încât să o pricep. Nu înțelegea cum de îmi plăcea matematica dar la informatică mintea mea se bloca. Eu, drac de elev bătut în cap de nici o funcție simplă nu pricepeam, plângeam la tablă și acest profesor niciodată nu a țipat la mine, nu mi-a vorbit urât. Mereu mi-a explicat cu calm. Am luat o dată 9 în teză, era o performanță pentru mine. Cred că era singurul 9 la informatică în teză și era datorită răbdării domnului Apopuțoaie. Îmi amintesc de o zi în care noi toți din clasă l-am enervat foarte tare. Era vina noastră și noi știam asta. Nu îmi amintesc ce făcusem dar îmi amintesc că ne-a spus ceva părintește, cât să ne certe, apoi a ieșit din clasă în mijlocul orei preț de câteva minute în care a făcut ture pe hol ca să se calmeze și să nu țipe la noi. Ținea la noi. În ultima oră de informatică pe care am făcut-o împreună mi-a spus că informatica nu e totul în viață, important e să fac ce îmi place.

Profa de română de la un alt liceu. Doamna Sălcianu. De ea știe mai tot Vasluiul că e cea care motivează elevii să facă voluntariat. A influențat multe vieți. Pe a mea în mod deosebit! Lecții de viață am învățat de la ea și ar trebui să scriu cel puțin 10 articole ca să pot povesti cum au fost anii în care mi-a predat fără să își dea seama că face asta. Mi-a predat din școala vieții și a avut grijă să nu am nota scăzută la purtare în catalogul vieții.

Doamna învățătoare. Mi-a plăcut atât de mult de dumneaei încât până în ultima clipă din clasa a opta am vrut să dau la un Liceul Pedagogic din Bârlad ca să devin învățătoare. Ziua de naștere a doamnei învățătoare Bateriuc este 1 iunie și în fiecare an de ziua ei mă străduiesc să ajung acasă, să îi ofer o floare și să îi urez “La mulți ani!”. Fac asta și acum. Dacă nu ajung de 1 iunie atunci ajung în luna mai sau în luna iulie și tot nu las un an să treacă un an fără să o văd și să mă alimentez cu bucuria transmisă de ochii ei că  merg la ea.

Nu cred că profii mei de care v-am povestit mai sus își amintesc întâmplările notate. Eu mi le amintesc periodic și gânduri bune merg către ei.

Mai sunt profesori care mi-au lăsat câte ceva bun și le mulțumesc tuturor. Și mă gândesc la ei și la cum se simt ei când văd că presa vuiește de mesaje urâte la adresa cadrelor didactice. Amintiți-vă, vă rog, de acei profesori care v-au influențat în bine. Sunați-i azi sau rugați pe cineva să meargă la liceu în orașul, în numele vostru, să le ducă o floare. Sau măcar scrieți-le un mesaj pe Facebook.

Și, părinți, nu mai alimentați monștri. Nu îmi amintesc de cadourile făcute doamnei învățătoare că eram prea mică dar știu clar că în liceu le luam profelor flori. Dacă au fost ani în care am luat altceva decât flori rog colegii să îmi amintească. Însă niciodată nu am strâns averi ca să le luăm cine știe ce cadouri. Și aceste cadouri le făceam pentru că voiam noi, nu pentru că ne cereau ei și ne organizam noi, copiii din clasă, fără intervenția părinților. Aici e problema cred: unii părinții au astfel de inițiative – haideți să punem bani să îi luăm un set de vase doamnei învățătoare ca să fie și mai drăguță cu copiii noștri (de asta îmi amintesc de când era fratele meu în școala primară) – care duc la creare monștrilor filmați cu camera ascunsă. Cât am fost eu în liceu nu am văzut așa ceva și mi-a fost bine. Cât a fost fratele meu în liceu nu am văzut astfel de comportamente și i-a fost și lui bine. De noi sunt influențate astfel de comportamente și pot fi influențe pozitive sau negative.

În încheiere, vă las cu un video care are puține vizualizări din punctul meu de vedere. Thank a teacher today!

Cui vrei sa ii multumesti tu azi?

Despre acel 24 care era perfect si la auz si la rostire!

Când am împlinit 24 de ani m-am simțit minunat! Am simțit că am vârsta perfectă, că nu sunt nici prea tânără încât să spună lumea că sunt “necoaptă” dar nici prea în vârstă încât să mi se spună că de aia nu mai pot eu să stau trează după ora 12 noaptea fără să casc neîncetat și chiar să fiu prea aproape cu capul de birou. Era vârsta perfectă, vă spun! 

Când am împlinit 25 de ani am simțit eu că ceva nu e în regulă. Aa, și nu pentru că nu am îndeplinit criteriile de jurizare ale mătușilor, unchilor și bunicilor: nu m-am căsătorit, nu am copil, nu am casa mea, nu am mașină. Am simțit pur și simplu că ceva nu e în regulă. Și mi-am dat eu seama ce era în momentul în care săptămâna aceasta, din senin, m-a întrebat un coleg câți ani am. Eu, cu zâmbet pe buze, am dat să zic 24. Vă jur că nu știu ce era în mintea mea dar “24 de ani” am dat să răspund cu o claritate care mă făcea să par că am uitat să îmi iau pastilele, știți vorba aceea. Mi s-a întors “24” de pe vârful limbii înapoi și am dat să zic “25” dar s-a întors și el brusc pentru că știa că nu are voie să mă ajute să mint așa că, după câteva secunde de cugetare, am răspuns “păi, merg pe 26”.

Nu știu cum sună 26 în mintea voastră (dar vreau să aflu) însă pentru mine, după ce că a venit după acest 25 care m-a făcut să simt că e ceva neînregulă, înseamnă responsabilitate și analiză critică a ceea ce am făcut până acum cu viața mea. [Stați liniștiți, Alex e în siguranță, nu îl voi teroriza să mă ia de nevastă doar ca să îmi placă mie de acest 26.]

Asta a fost cu 25 de ani: m-a adus în punctul în care doar mă gândesc la ce am făcut în acești ani, câte obiective am îndeplinit, în câte proiecte am fost implicată, cât de mult am călătorit, câți bani am strâns, ce am lăsat în urma mea la fostele locuri de muncă sau în echipele din care am făcut parte. Deci în momentul în care am împlinit 25 de ani totul a devenit o raportare la ce am făcut până atunci deși când aveam între 20 și 24 de ani eram veselă pentru că mă uitam doar spre viitor și spre ce și câte lucruri mărețe pot eu să fac. Parcă viața a devenit o cursă contratimp din momentul în care l-am atins pe 25.

Cred că am să mă potolesc la 30 că cică aceea e vârsta perfectă a unei femei. A mea a fost 24, clar! Un 24 perfect la auz, la rostire! Un 24 care a provocat fiecare an de după să îl facă să sune cel puțin la fel de bine deci am de muncit 🙂

via

Emotii in metri patrati: Parcul Vigeland.

Duminică a fost prima zi petrecută în Oslo și puținele ore cu lumină din zi ne-au permis să vizităm puține locuri în comparație cu cele planificate, notate pe o hârtie cu cuvinte norvegiano-româno-englezești. După ce s-a înserat – cam la ora 15 a României – am ajuns la Parcul Vigeland cu gândul clar că aceasta este ultima oprire a zilei. Așa este, a fost ultima oprire însă cu promisiunea că vom reveni. Ieri a fost ziua în care ne-am străduit să învingem lumina zilei care parcă nu mai venea și să mergem cât mai devreme la Oslo.

Statui care să transmită atâtea emoții nu am mai văzut. De fapt mai toate statuile văzute de mine până acum au fost statice. Duminică am parcurs cei 450.000 de metri pătrați ai Parcului Vigeland și am văzut sculpturile celui care a dat numele parcului: Gustav Vigeland. Tot mergând și admirând am întrebat dacă cele peste 200 de sculpturi au fost realizate de un singur om. Răspunsul a fost da. Gustav Vigeland a construit  toate sculpturile în cinci ani de zile și a făcut ca parcul să devină reprezentativ pentru Norvegia și să fie cel mai mare parc de sculpturi din lume construit de un singur artist. 

Intrarea în parc este gratuită. Rezervați-vă cel puțin două ore pentru a vizita, admira, simți și înțelege emoțiile sculpturilor. Sper totuși să aveți parte de o vreme mai prietenoasă cu turiștii față de cea care de care am avut parte noi.

Împărtășesc cu voi câteva poze din cele prea multe făcute ieri.

Stefana Arteni

Mi-am dorit să am mai mulți ochi!

Anul acesta vacanța de iarnă cu ocazia sărbătorilor mă găsește în Norvegia. O prietenă bună și dragă locuiește aici așa că o săptămână ne-am zis să o petrecem împreună.

Mai avem două zile pe tărâm norvegian. Două din șapte. Am apucat să vizităm puțin din Oslo și pentru că mai avem de descoperit mâine e zi rezervată tot pentru capitală. Am vizitat orașul Drammen, tot puțin. Cât de frumos se vede acest oraș de la înălțime!

Noaptea de Revelion a fost însă cea care îmi va rămâne în amintire mult timp! Nu am mai văzut niciodată atâtea artificii lansate în același timp din diferite locuri! Orașul Drammen este situat în apropierea capitalei ceea ce a făcut ca noi să putem vedea focurile de artificii din Oslo și orașele învecinate. A fost superb! Tot spuneam în timp ce priveam „I want to have more eyes so I can see all of them in the same time!”. Nu știam în ce direcție să mă uit ca să fiu sigură că nu voi rata nimic!

via

Ca în reclama de la Omo mi-a mers mie capul preț de vreo 20 de minute. A meritat din plin fiecare mișcare!

Roar, gazda noastră norvegiană, ne-a spus că, în medie, familiile din Drammen au cheltuit cam 100 RON pe artificii și așa este în fiecare an: fiecare familie iese în fața casei la ora 12, aprinde artificiile și rezultă spectacolul colorat!

Norvegia este o țară superbă pe care nu o poți vizita într-o săptămână. Vorbesc prostii: Oslo, Drammen și împrejurimile nu pot fi vizitate în șapte zile. Deși am citit despre asta nu am crezut până nu am văzut: foarte puține ore pe zi este lumină aici. Acesta este și unul dintre motivele pentru care noi am dormit până foarte târziu – se luminează la ora 10 iar la ora 16 este deja întuneric. Cam cinci ore pe zi ne-au rămas pentru plimbări și vizite iar o parte din acest timp e dedicată și mersului cu mașina pentru a parcurge distanțele de la un punct la altul.

Deocamdată vreau să ne bucurăm de amintirea artificiilor din noaptea de Revelion. Vă povestesc zilele următoare despre vizitele la Oslo, bătăile cu zăpadă și orașul Drammen.

Un an nou fericit vă doresc!

Nebuniile si normalitatile lui 2013.

Ca tot omul, la final de an mă gândesc la ce am făcut anul acesta din ce mi-am planificat, ce am făcut fără să planific, ce vreau să fac anul viitor.

Normalitățile au adus experiențe și amintiri frumoase:

– mutarea într-un nou apartament – care mă mulțumește cu mult mai mult decât prima chirie – cu doi oameni foarte dragi. Am rămas tot în zona Păcurari, îmi place mult că e liniștit, aproape de centru iar prețurile sunt decente. Într-o zi va fi scris numele meu pe foaia de la avizierul asociației de locatari într-un bloc din Păcurari 🙂

– în luna aprilie am adoptat o pisică, o cunoașteți deja pe Dafi de pe Facebook, iar în luna octombrie m-am trezit cu două. Nu vă gândiți la prostii, vă rog. Acum avem acasă două pisici: Dafi și Vanea. Vanea este băiețelul familiei, a fost adoptat de colega de apartament. Ne distrăm și învățăm să fim responsabili: să descoperi la ora 12 noaptea că nu mai ai absolut nimic de mâncare pentru pisici nu e chiar plăcut deci responsabilitatea este cea care te scutește de un drum nocturn la non-stop-ul din colț.

– mi-am făcut planuri să mă mut la București, le-am anulat. Nici nu e întâmplător în viață ci totul se petrece exact așa cum trebuie ca nouă să ne fie bine! Și mie îmi e tare bine în Iași!

– am călătorit foarte mult în interes profesional. Aproape știu mersul trenurilor pe de rost, am în agenda telefonică numere de taxi din foarte multe orașe din țară și am descoperit anul acesta că România este o țară frumoasă, cu oameni buni, cu elevi excepționali. Trebuie doar să lucrăm acest material pe care țara ni-l oferă și să îl șlefuim. Și nu, nu îmi vorbiți, vă rog, de politicienii care nu fac nimic pentru ca România să fie schimbată. Începeți să schimbați acolo unde aveți puterea să faceți asta!

– am învățat foarte multe lucruri noi și frumoase datorită colegilor mei din cadrul Grupului EDUCATIVA și Fundația Tineri pentru Tineri.

Nebuniile m-au scos din zona de confort. Poate că unele nu vi se vor părea “prea nebunii”. Avem zone de confort diferite:)

– am fost la Aventura Parc în Gura Humorului, m-am cocoțat prin copaci, am zburat de la un copac la altul și alte diverse de acest tip

– am făcut o nouă ediție RIUF – Romanian International University Fair. Și am făcut-o cea mai bună. A fost ultima pentru mine.

– am început un nou proiect, ceva nou care m-a ținut trează nopți bune și care m-a determinat să învăț să înving excelul. Deocamdată purtăm o luptă egală dar mai e puțin până îl voi învinge! Excelul a avut un rol esențial în ultimul an în a mă scoate din zonele mele de confort!

– am avut un maraton al trainingurilor. Anul acesta am ținut foarte multe traininguri cu grupuri diferite de la care (ghiciți deja ce urmează să scriu) am învățat multe. Aș putea spune chiar că m-am călit. Anul viitor am un obiectiv care are legătură cu dezvoltarea mea ca trainer deci dacă ajung la urechile voastre oportunitățile de acest tip, vă rog, ajutați-le să ajungă și la urechile mele.

– am sărit cu parașuta! Aceasta este nebunia anului! Senzația absolut minunată din momentul în care ești în ușa avionului și aștepți semnalul să sari mă va urmări mereu! Cam o lună de zile după ce am sărit mi-am băut cafeaua uitându-mă la poze și video iar în momentele în care eram absolut în afara oricărei zone de confort mă uitam la poze și îmi spuneam că dacă am avut curaj să sar de la 3000 m altitudine atunci categoric pot să realizez ce îmi propun. Not a big deal pentru unii dintre voi dar a very big deal pentru mine! Bungee jumping în 2014.

– mi-am luat mașină. Nu și carnet însă. Cred că asta este de fapt nebunia: nu reușesc să iau carnetul de șoferi. Hard to kill e titlul filmului în care joacă Steven Segal, Hard to get it e titlul filmului în care jucăm eu și carnetul de șoferi. În atenția prietenilor care m-au sfătuit de-a lungul timpului să nu “mă mai laud” cu această ispravă a mea: sinceritatea e cea care apropie oamenii, în general. În cazul meu, sinceritatea mea e cea care vă va determina să mergeți doar pe trotuar și să nu mai treceți strada prin locuri nepermise.

 Planurile pentru 2014 vor fi așezate mâine pe o hârtie colorată și parfumată. Acest joc naiv – de a scrie planurile – mă va ajuta să îmi pot urmări realizările și eșecurile și mă va face să fiu și mai responsabilă față de mine. Am o responsabilitate și față de persoanele dragi și foarte dragi de lângă mine, față de colegii mei, față de mașina mea care așteaptă cu nerăbdare să fie condusă și de mine, față de cărțile din bibliotecă care nu înțeleg de ce le-am cumpărat dacă nu le citesc, față de Dafi care are nevoie de mai multe ocazii de flocoșit și față de voi care mi-ați și scris că ați vrea să vă dau motiv să intrați zilnic pe blog nu doar o dată pe săptămână sau chiar mai rar.

Haideți, să ne odihnim, să ne pregătim de finalul lui 2013 și să îl întâmpinăm pe 2014 cu entuziasm și gânduri bune!

Cu părul în vânt și cu curaj îl voi întâmpina eu pe al meu în speranța că îmi va lăsa un sentiment cel puțin la fel de minunat ca cel avut la aterizare!

Pentru a fi fericit se recomanda toleranta.

De câteva săptămâni mi-e gândul la cum fac oamenii de ce ceartă deși cândva au avut o prietenie foarte frumoasă sau deși nu au fost prieteni ajung să se certe pur și simplu. La fel cum și voi probabil faceți, analizați după o ceartă firul întâmplărilor și realizați că v-ați certat de la o cană pusă unde nu trebuia sau de la răbdarea inexistentă. Dar cel mai des certurile apar pentru că suntem diferiți unii de alții și ne este greu să acceptăm că a fi diferit nu înseamnă a fi mai bun sau mai slab. Ne contrazicem pentru că din această încredere că noi suntem mai buni decât el din fața noastră nu avem răbdare nici să ascultăm ce are de spus. Și de aici se nasc frustrările, supărările, comentariile răutăcioase. 

Ca să putem accepta că diferit nu înseamnă mai bun sau, din contra, mai slab e nevoie să știm să acceptăm feedback. Știți acel sentiment pe care îl simțim când cineva ne spune despre noi ceva ce nu am vrea să auzim niciodată: “Nu accepți nicio părere din partea mea!”? Și când auzi asta te gândești la fiecare moment anterior în care ai ascultat ce au spus ceilalți (sau te-ai străduit) și îți spui că nu are dreptate cine ți-a spus asta pentru că tu ești un om deosebit, mereu îi asculți pe ceilalți.

Pentru mine toleranța a fost ajutorul de nădejde. Se adaugă și calmul  aici. Toleranța nu înseamnă să nu spui niciodată ce simți și să mergi pe principiul “Te păsuiesc de data aceasta dar vezi tu de la mine data viitoare când greșești!” ci, cel puțin pentru mine, înseamnă să spui cu calm și frumos ce simți. Cu siguranță nu vei spune din prima și nici din a doua pentru că ești o persoană tolerantă însă dacă ți-ai forțat tolerența atunci a treia oară când va greși cel de lângă tine îi vei spune țipând “Niciodată nu asculți ce spun! Niciodată..niciodată..” și uite așa pici în capcana tipic feminină, exagerarea. Calmul își va spune cuvântul și și-l va spune cu folos. 

Și mai e un aspect aici: în general, pornim pe principiul de neîncredere în relațiile cu oamenii. Haideți să  le dăm o șansă și să credem din toată inima că oamenii cu care lucrăm, locuim, vorbim sunt oameni cu principii și valori și că deși au dat-o în bară o dată o vor repara a doua oară. 

În orice relație de prietenie lucrurile vor scârțâi la un moment dat și vor veni furtuni. Cred cu tărie că adevărata prietenie e dincolo de acele furtuni pentru că stă în capacitatea noastră de a ne asuma responsabilitatea pentru greșelile făcute, de a-i arăta celui de lângă noi că ținem la el/ea, de a învăța din ce am descoperit unul despre altul din acea furtună. Așa rezistă prieteniile de-o viață. așa rezistă căsniciile de-o viață (care cred cu tărie că există!).

Gânduri pașnice, cu prietenie transmit către voi! Gânduri specifice unui român optimist care are încredere că deși oamenii sunt diferiți vor avea maturitatea să vadă asta ca pe un punct forte și se vor împăca foarte bine!

Și în cinstea unei prietenii de-o viață, care a învins toate furtunile și din care am învățat al naibii de multe:

Să tot avem ani frumoși și zâmbitori împreună!

Lista cadourilor a fost deschisa!

În caz că aveați ceva dubii, Crăciunul este perioada mea preferată din an! Îmi place iarna cu zăpadă și cu ceva timp în urmă am analizat de ce îmi place. Logica, de obicei, e aceasta: îți place anotimpul în care ești născut. Eu sunt născută în octombrie însă îmi place iarna și cred că se întâmplă asta pentru că m-am născut la 7 luni iar dacă aș fi avut și eu răbdare, ca mai toți copiii, m-aș fi născut în decembrie! Da, de aceea mi-a plăcut mereu Crăciunul, mi-a plăcut zăpada și nu am avut probleme cu frigul.

Când eram mică strângeam banii de pachet ca să pot cumpăra cadouri și mă hrăneam din bucuria fratelui meu sau a mamei sau a prietenei foarte bune când vedeam zâmbetul pe chipul lor pentru că i-am surprins cu un cadou. Acum, pentru că sunt adult, lucrurile merg altfel: fac lista de persoane care au fost cuminți și cărora le voi lua cadou, atașez fiecărui nume câte o idee de cadou și apoi fac bugetul (ce face managementul de proiect din om, nu? Până și când vine vorba de cadouri am bugete!). După ce această procedură a fost îndeplinită văd dacă mă încadrez în buget și dacă e cazul să mai fac modificări (pe plus sau pe minus). Îmi place la nebunie să fac cadouri și să mă încarc cu energie din bucuria celorlalți așa că lista cu cadouri este învârtită și modificată până primește toată lumea un cadou frumos!

Anul acesta voi dărui cărți și bijuterii. Un prim cadou a fost deja livrat și destinatarul emoționat! Însă când vine vorba de alegerea bijuteriilor pe care le voi dărui nu mă pot decide așa ușor. O bijuterie trebuie să fie, în primul rând, pe gustul persoanei care o va primi și, în al doilea rând, cred că o bijuterie nu e niciodată în plus în cutiuța unei femei. Am o problemă însă: nu mă prea pricep, nu am cele mai rafinate gusturi, eu mereu primesc ajutor de la Loredana în achiziționarea hainelor, pantofilor, accesoriilor. De data aceasta mă voi descurca singură însă! Magazinul Borealy m-a încântat și aseară, când eram în tren în drum spre Baia Mare, am click-uit până m-am lămurit că acesta este locul din care voi lua câteva cadouri pentru fete dragi din viața mea cărora nu le-ar strica o bijuterie frumoasă pentru noaptea de Revelion!

Nu știu cum procedați voi de Crăciun cu cadoul vostru: vă luați și singuri? Eu mă străduiesc să mă abțin din a-mi cumpăra singură pentru că asta pot să fac pe tot parcursul anului însă acum bucuria e mare când primești. Dacă îmi place ceva și mă încăpățânez să nu îmi cumpăr atunci mă uit repede pe lista celor care au fost cuminți și mă gândesc oare cui i-ar plăcea ce îmi place mie? Am găsit ceva ce îmi place iar acum trebuie să găsesc destinatarul unui cadou încântător care va arăta minunat pe masa de Crăciun!

Lista voastră de cadouri ce conține?

via